Filosofia prieteniei

Pentru un filosof interesat de cotidian şi de varietatea experienţelor noastre, prietenia nu este niciodată ceva pe deplin cunoscut, pentru că ea se modelează după formele noastre de viaţă, iar acestea nu sunt fixe, ci mereu în schimbare. Filosofia prieteniei încearcă să meargă pe această cale, anume aceea de a urmări avatarurile prieteniei în tumultul experienţelor şi interacţiunilor pe care ni le prilejuieşte viaţa în comunitate, sub toate formele sale. Nu ne putem îndoi că prietenia contribuie cu generozitate la ceea ce am putea numi o „viaţă împlinită”, însă felul în care o face este mereu surprinzător, mereu nou. Şi tocmai prin această prospeţime constantă a manifestărilor sale prietenia rămâne un prilej de reflecţie şi analiză la rândul său necesar pentru bunăstarea noastră. Cu alte cuvinte, dacă prietenia este unul dintre ingredientele cele mai importante ale unei vieţi bune, la fel de importantă este şi analiza felului în care contribuie ea la bunăstarea noastră.

Ne-am obişnuit, desigur, să căutăm în raţionalitatea noastră comună acea trăsătură universală care să ne dea unitate ca specie şi să ne permită să vorbim de o natură umană, în pofida dojenii cu care ne admonestează relativismele de tot felul, atât de la modă astăzi. Dar, dacă privim mai cu atenţie în jurul nostru şi chiar la noi înşine, s-ar putea să descoperim că raţionalitatea e mai rară decât înclinaţia de a ne căuta prieteni. Şi poate că, tocmai de aceea, aceasta din urmă ar avea mai multe drepturi să figureze într-o delimitare, ca să nu spunem chiar definiţie a naturii umane, sau măcar tot atâtea drepturi ca şi celelalte trăsături cu care ne-am obişnuit să ne identificăm de-a lungul timpului.

Laurenţiu Staicu