„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu. […]

În spațiul răsăritean al Ungariei medievale, parțial desfășurat actualmente între granițele României contemporane, cei mai prolifici emitenți ai documentelor autentificate cu sigilii au fost locurile de adeverire emergente în voievodatul transilvănean și în câteva comitate învecinate (Bihor, Cenad și Arad) […]. Cercetarea de față își propune să aducă în atenție elementul central care conferea vigoare actelor emanate din cancelariile acestor foruri, căutând nu doar resorturile de drept prin care sigiliile lor se bucurau de autenticitate în jurisprudența Ungariei medievale, ci și schimbările care s-au produs de-a lungul timpului și care au influențat practica sigilară specifică acestor instituții, confecționarea unor noi matrice sigilare, modificări și inovări ale metodelor de aplicare a sigiliilor.” (din „Introducere”)