Fradique Mendes este un fenomen. Un fenomen istoric, literar, psihologic, în tot cazul, un fenomen. L-am „întâlnit” cu zece ani în urmă, când, grație unei burse Erasmus, am avut onoarea de a fi studenta Profesoarei Isabel Pires de Lima și am înțeles că Eça de Queiroz nu greșea atunci când afirma, în numele lui Oliveira Martins, că Fradique Mendes era „cel mai interesant portughez al secolului al XIX-lea”. Impresia nu se datora însă misterului, amalgamului „de instincte romanești și de raţiune exactă, de fantezie și de geometrie” sau altor trăsături de caracter pe care Eça i le atribuia fictivului autor, ci faptului că mă găseam în fața celei mai mari farse din istoria literaturii. Făceam cunoștință, prin prisma operei A Correspondência de Fradique Mendes, semnată de Eça de Queiroz, nu numai cu un heteronim (autor inventat, cu nume, biografie și stil diferite de cele ale autorului ortonim, adevăratul autor), ci și cu cel care, inexistent fiind, era, pe deasupra, „autor fără cărți, scriitor fără scriere”