„Alexandre Kojève este cunoscut mai ales ca interpret al filosofiei lui Hegel, drept cel care, prin seminarul pe care l-a susținut între 1933 și 1939 la École Pratique des Hautes Études din Paris, a contribuit decisiv la introducerea gândirii hegeliene în spațiul cultural francez. În decursul secolului XX, seminarul său a căpătat o aură aproape mitică: legenda care s-a răspândit este cea a unui maestru al genului epic, a unui „povestitor” înnăscut, capabil să transforme parcursul riguros și construcția severă a Fenomenologiei spiritului într-un pasionant bildungsroman în care conștiința, traversând încercările și caznele negativului, ajunge în cele din urmă la „Înțelepciune”. Magnetismul personalității sale, talentul său pedagogic, dexteritatea sa în a ilumina zonele întunecoase ale operei hegeliene și de a face vizibilă continua relevanță a acestui text au atras și au fascinat un auditoriu divers și exigent, grație căruia tematicile abordate în seminar au iradiat asupra întregului discurs teoretic contemporan (și nu doar asupra spațiului restrâns al filosofiei academice). Kojève s-a impus astfel ca „eminența cenușie” a filosofiei franceze postbelice, geniul tutelar al operelor lui Georges Bataille și Raymond Queneau, o referință nedezmințită a operei lui Raymond Aron, „singurul maestru” recunoscut de Jaques Lacan. Însă inteligibilitatea sporită pe care textul hegelian a dobândit-o grație comentariului lui Kojève a putut apărea și ca profund suspectă. Bănuiala era că aceasta ar fi fost obținută cu prețul unei desfigurări a proiectului global al filosofiei hegeliene, al simplificării unor analize decisive, al eliminării unor dimensiuni centrale ale Fenomenologiei.