Mihai Ghiur are în acest volum o abordare nostalgică, pe alocuri chiar melancolică, prin care exprimă, în versuri, uimirea și recunoștința pentru anii care au trecut.

Apropiindu-se cu delicatețe de marile teme ale literaturii – iubirea, familia, natura, timpul –, poetul umple cu sens cursul firesc al anilor și îl justifică mai întâi față de sine, apoi față de cititori.

În poemele lui Mihai Ghiur, nevoia omului de a înțelege viața se împletește duios cu exaltarea pe care faptul aparent firesc de a fi în lume i-o dăruiește celui care cunoaște și practică bucuria de a trăi, găsind în micile întâmplări cotidiene motive pentru a-și lăsa amprenta asupra celor din jur. Sunt poeme pline de emoție, care îl vor aduce pe cititor mai aproape de natură și de tainele ei, de iubire și de sine însuși și îl vor vrăji cu candoarea și simplitatea unei scriituri profunde, unde rima și ritmul creează o muzică interioară proprie.