Când schimbi „claviatura obișnuită a stărilor interioare”
Aveți în fața ochilor, dragi cititori, o carte despre dragoste. Dragostea care te lovește când te aștepți mai puțin, dragostea care vine și tresaltă peste o persoană neobișnuită cu traiul în doi, o femeie care îi consideră pe bărbați „sărmane ființe, cu creierul pierdut undeva printre cracii pantalonilor”, „beduini rătăcitori ai ținutului zeului Eros”. Dragostea care irumpe în cele mai plicticoase și indiferente stări, convertind o lume mulțumită cu zădărnicia zilelor într-o împlinire neașteptată, ireală, o evadare care ne scoate din realitatea strictă aruncându-ne în mister. Eroina principală, Maria Bart, își trăiește viața fără schimbări bruște, fără mari așteptări, obișnuită să se trezească la prânz, să umble elegantă, să nu-și dăruiască sufletul nimănui, o antiromantică ‒ fără gesturi lacrimogene, fără petale de trandafir, scoici, pietricele sau steluțe strălucitoare presărate pe drumurile obișnuite ale vieții, fără să se autoamăgească „în fața tipului de mascul bine bronzat, musculos”. Maria Bart este o artistă, una dintre acele artiste care nu caută gloria imediată și nici ovațiile grăbite și superficiale ale presei și ale publicului, ci este răbdătoare cu talentul său, care își poate face loc, fără insistențe grobiene, în zona selectă a culturii, asemenea firelor de iarbă ce străpung asfaltul, firav și maiestuos: „Disprețuiesc potecile bătătorite, rețetele, canoanele mulțimii obișnuite. Nu mă conforomez lumii. Am o lume a mea”…..