Am realizat împreună multe spectacole de muzică şi poezie, chiar pe scena Teatrului din Ploiești și apoi pe nenumărate altele, timp de 30 de ani. În 1983, plănuisem să realizez un spectacol pe versurile lui Nichita Stănescu, în scenografia lui Sorin Dumitrescu, un spectacol în care urca și Nichita pe scenă, alături de actori, „ca să-i zgândăre”. Din păcate, Nichita s-a stins chiar în iarna lui 1983. Dar l-am realizat în anul următor. Muzica era compusă de Doina Rotaru, iar Ionuț cânta în spectacol, avea 14 ani. E fantastic să stai pe scenă cu fiul tău. E un sentiment atât de puternic încât n-ai vrea să se sfârșească niciodată (Eusebiu Ştefănescu)

Deznodământul se apropie. Nu mai poate vorbi deloc. Ne înțelegem însă perfect din priviri. Într-un târziu, îndrăznesc să-i șoptesc că îl iubesc, deși nu suntem singuri în salon. E prima dată când am curajul să o fac. Răsuflarea i se liniștește. Îl sărut pe frunte, iar el îmi răspunde cu o ultimă privire. Ritmul respirației devine din ce în ce mai rar. Parcă ar rosti finalul din poemul lui Giorgos Seferis: „Încerc să mă ţin cu mâna de-o flacără / Pentru că flacăra nu se schimbă niciodată’’ (Ion Bogdan Ștefănescu).

Ilustrații de Mircia Dumitrescu