Cine e crestin?

Tinerii întreabă. Cine dă însă lămuriri? Înainte de a întreba, tinerii se uită în jur cu o neîncredere metodică, deloc nejustificată. Oamenii aceștia care sunt, chipurile, creștini: pe ce se bazează oare pretenția lor?

Pe obișnuință, pe tradiție, pe ceea ce au învățat pe de rost în timpul instrucției din tinerețe? Dar toate acestea pe ce se bazează? Cu ce se măsoară tradiția, catehismul, practica sacramentală? Cu evanghelia? Dar acolo lucrurile arată destul de diferit. Așa că trebuie să intre în joc, mijlocind, magisteriul Bisericii. Tocmai de aceea totul devine dificil, fiindcă acum privirea nu mai răzbate drept spre origini, ci e nevoită să se uite pe după colțuri și încep penibilele dispute în jurul pretențiilor clerului de a cunoaște exact intenția întemeietorului, de a o interpreta în mod corect și chiar de a impune această interpretare în mod autoritar conștiințelor. Dar, întrucât asemenea tălmăciri ‒ și cine le-ar putea-o lua în nume de rău?‒, au totdeauna chipul epocii lor, pentru care, de fapt, și apar, nu se poate ca, odată cu schimbarea spiritului epocii, interpretările propuse cu atâta tărie să-și piardă actualitatea, devenind șterse, schematice și adesea penibile, unele vădindu-se a fi „ideologie” a epocii, și atunci un nou aggior-namento se dovedește a fi inevitabil; unii admiră zgomotos necontenita „capacitate de reîntinerire” a Bisericii, iar pentru alții devine ușor neplăcut faptul că poziții apărate atâta vreme cu îndârjire sunt părăsite ca niște avanposturi neînsemnate sau ca niște bastioane învechite, sunt evacuate, dărâmate, și astfel se ridică, încă și mai neliniștită, întrebarea: care e, până la urmă, criteriul?