Îl privesc pe Raul. Mereu i-am adorat numele, e straniu de puternic, are ceva erotic ascuns printre literele pe care le-am curbat de atâtea ori pe hârtii oarbe, lipsite de sens, și e un nume perfect pentru un soț și un tată, un fost tată. Sunt destul de egoistă, se pare că niciodată nu m-am gândit că și el simte la fel de puternic pierderea lui Mark, poate și el îi simte mirosul, îi privește cu nostalgie jucăriile și și-l amintește în orice moment. Acum, mi-e milă de el. E așezat acolo, pe scaunul înalt și prezentabil al bucătăriei, pe care l-am ales împreună, acum atâția ani. Îi privesc părul închis și aspru, îmi amintesc cum mai demult, când îl mângâiam pe creștet, obișnuiam să îmi imaginez că sunt un pitic care aleargă vesel printr-o iarbă neagră, dar nu i-am spus niciodată. Acum, printre firele negre se conturează și unele albe, dar mi-aș putea imagina că a nins pe acea porțiune de iarbă, presupun. (…)

– Ingrid…

M-a văzut. Acum, ochii lui arată terifiant, malițios. Se apropie de mine, ezitând intenționat, temându-se probabil de posibila mea reacție, se curbează în jurul canapelei răsturnate și se oprește. La rândul meu, mă desprind de sol și mă arunc în brațele lui, invocându-i astfel acea capacitate de a mă liniști.

– S-a dus, îi șoptesc abia respirând, cuvintele fiindu-mi stropite și distruse de lacrimi, poate chiar înainte să le poată auzi. S-a dus… micuțul nostru e… (…)

Irina Ioana Popa, Liniștea moartă