Irlanda se bate mereu cu Sardinia, Corfu sau Ischia pentru titlul neoficial de adevărata Insulă de Smarald a Europei. Și câștigă adeseori la scor de neprezentare! Ca să înțelegi de ce se întâmplă asta este de ajuns să faci o călătorie vara prin țară și să înnebunești efectiv de atâta verde, care, pornind de la trifoiul (shamrock) Sfântului Patrick, va fi inspirat drapelul național și tricourile echipelor de aici. După cum e de ajuns să zăbovești o zi și o noapte în Dublin, în zona Temple Bar, unde o pintă de bere bună nu se pune niciodată, după cum nu se pune nici a doua, nici a treia… niciuna până la urmă! Evident, la final o să vezi stele verzi prelingându-se pe pereții de cărămidă ai pub-urilor cochete, supraaglomerate și totuși incredibil de pașnice. De la verdele de smarald al vegetației rurale impecabil îngrijite, fie că e vorba de peluza din fața casei sau de pășunea pe care pasc liniștite văcuțele din rasa Dexter (de două ori mai mici decât masivele Hereford și abia atingând o treime din dimensiunile unei Holstein), se poate sări oricând la patina verzulie a unei statui reprezentându-l pe scriitorul James Joyce… și rezultatul va fi același, cel puțin la o primă și euforică vedere: o țară frumoasă și curată în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării, care s-a transformat enorm în ultimele decenii fără să-și piardă sau denatureze specificul, destinul, individualitatea.
De la acei vikingi fioroși și obiceiurile lor aiuritoare ajungi peste un mileniu la Global City, trecând peste prăbușirea Coloanei lui Nelson, aflând lucruri incredibile despre James Joyce și alți Dubliners, întrebându-te ce făcea Dracula la Trinity College sau încercând să afli cine se cațără cu Bono și The Edge în Joshua Tree!? Sinéad OʼConnor? După partide de gaelic football sau de hurling, o porție de fish and chips cu o bere neagră alături și, poate, mai târziu, o Irish Coffee, poate să însemne că trebuie să rămâi de veghe-n Temple Bar…
