Satul fara mamici

„Am înțeles că există o bucată lipsă în sufletul fiecăruia dintre noi și toată viața ne chinuim să o coasem la loc. Că voi nu m-ați părăsit, ci doar v-ați îndepărtat pentru o vreme, ca atunci când alergați să-mi prindeți zmeul smuls de vânt ca să mi-l aduceți înapoi. Că toți copiii din satul nostru, îmbrăcați în aceeași platoșă nesuferită a dorului de părinți, alcătuiesc cu toții o mare familie, familia celor rămași în urmă, dar că există cineva acolo sus care nu ne lasă să ne prăbușim și fiecare are steaua lui în cer.

Că oamenii nu pleacă niciodată de bunăvoie de lângă vatra lor și uneori o despărțire este prețul plătit pentru supraviețuire. Că gustul amar al singurătății se amestecă cu gustul dulce al pâinii și câteodată rămân pentru totdeauna parte din același aluat. Aveai dreptate, mamă, cred că îmbrățișările tale pe jumătate m-au făcut mai puternică.

Aveai dreptate, tată, visele mele sunt în siguranță atâta timp cât tu pui cărămizi, una peste alta, acolo departe, și mama îngrijește bătrânii altora. În sfârșit am înțeles pe unde trece drumul care duce spre voi: pe aici, prin coșul pieptului. Trebuie să-mi aduc aminte să le spun și celorlalți copii...”