Duminici post-restant

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile.
Liviu Antonesei

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem „insula zîmbetului dintîi” pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu „ochelari de samovar”.
Nicolae Coande