Așa cum urmează să constatați singuri, nu este vorba despre un text mic care exploatează o idee, iar apoi autorul vrea neapărat să-l extindă la o nuvelă care, în fond, spune cam aceleași lucruri, dar cu mai multe cuvinte. Nu. Este vorba despre două proze diferite, fiecare cu ritmul ei, cu personajele și acțiunea ei, cu propria ei filozofie, care nu te lasă să ghicești care va fi finalul și nici măcar cauzele ce au condus la acel final. Puntea de legătură dintre ele o reprezintă atmosfera plină de o tristețe confuză a unei lumi rămasă fără zei. Și, până la un punct, magia cifrei trei.

Deși ideea unui cataclism planetar produs de oameni este prezentă peste tot, fiecare text o exploatează în felul lui. Iar rezultatele finale sunt surprinzătoare. O lume fără zei nu este neapărat o lume moartă. Cerul gol poate fi umplut cu vise și intenții. Și chiar dacă nu mai există oameni care să o facă, există produsele lor cu nume ciudate, andreizi, droizi, oameni bionici, care își duc mai departe mecanicele, repetitivele și anostele pseudovieți, ajungând într-un final să își înțeleagă menirea și să viseze la un cer plin de stele și de zei. Iar la acest lucru nu se poate ajunge decât prin nitzscheiana dorință de putere pe care timpul ar imprima-o odată cu scurgerea sa implacabilă în structurile de comandă ale făpturilor pseudoumane ce încă își închipuie că sunt locuitorii de drept ai acestui pământ, devastat de toate ororile posibile.