„Rămâi uimit când vezi cât de repede vor oamenii să culeagă, să agonisească pentru sufletul lor. Un fior adânc îţi pătrunde în suflet, ascultând cât de uşuratic se tra­tează cuvântul iubire. Ne întrebăm de ce în urma noastră rămân atâtea răni deschise, nevindecate, şi atâtea semne de întrebare! Ne învăluie valuri de tristeţe şi singurătate amară şi ne trezim de‑odată gemând şi strigând: «Unde eşti, Doamne?».

Şi oare nu‑i o minune şi‑un semn faptul că lutul îşi cheamă Olarul? El se apleacă uşor, priveşte cu milă şi ascultă gemetele! Nu vede decât un degetar de argilă bălăcindu‑se ameţit în câteva picături de apă. Nu‑i minunat că El, Olarul, vede dincolo de lut aurul?! Îl cheamă la El şi aurul vine chiar dacă jos… este doar un pumn de lut! Ce har să vezi strălucind ţărâna!“