Noxe si doxe

Amalia Brăescu știe să scrie o poezie cu o muzicalitate atât de aparte încât e foarte posibil ca, într-una dintre viețile ei ulterioare, să le cânte într-o formație de jazz.

Asta fiindcă poezia ei are sunet ce vine mai degrabă din jazz-ul modern sau din muzica atonală în care armonia, ritmul și cadența sunt cvasi abolite. Îmi plac mult, așadar, rupturile de sens contrabalansate de cu-vintele ecou sau repețiile ce, toate, devin o matrice sonoră reduplicată la nesfârșit. Cât despre sensuri, dacă știm prea-bine că poezia nu prea vrea să se încurce cu o asemenea daraveră, poeta ne lasă să ghicim doar frânturi de înțelesuri dezacordate, de concepte, de spuse, trimiteri dinspre Ceea CE AR FI Important de Știut.
În fine, adică în finele textelor, se aude cum subtila știință a prozodiei din auzul autoarei închide sonul din text fără să pună vreun ictus. Ceea ce e foarte greu de făcut. Spus. Îngânat în citit.