Construim lumea în care trăim precum o casă. Îi înălțăm pereții și securizăm geamurile și ușile pentru ca nimeni și nimic să nu pătrundă și să ne spargă bula de iluzie că suntem în siguranță. Navigăm într-un ocean de vise și închipuiri, îngrămădiți în siajul unor concepte în care deseori nu ne regăsim pentru că fie ne-au fost impuse, fie le-am copiat de la alții, convinși că ni se vor potrivi și nouă. Tot mai înstrăinați, ne hrănim cu himere, trăind în universuri personale, în care gândurile par figurație într-un film suprarealist. Dincolo de ușile care se închid în urma noastră, ignorăm lumea, convinși că noi stabilim regulile jocului. Până când lumea asta necunoscută nouă schimbă jocul, și ne trezim prizonierii propriilor noastre strategii de izolare.

Patru destine aflate sub același acoperiș ajung să se descopere și să-și deschidă universurile într-o situație pe care nici nu au generat-o și nici nu o pot controla. Câteodată, viața ne pune în fața unor provocări mai mari decât edificiile construite de noi pentru a ne salva. Și atunci, abia atunci, începem să trăim cu adevărat.

„Casa cu patru ferestre”, creionată cu atâta talent de către Daniela Bordei, reprezintă o carte cât o revelație pentru noi toți, care astăzi suntem nevoiți să înfruntăm provocările unui prezent atât de ciudat, ale cărui unduiri haotice ne învăluie ca într-o ceață perspectiva asupra viitorului, devenit dintr-o dată atât de incert.

Povestea celor trei familii, a bătrânului colonel și a atât de discretei și vrednicei menajere care își intersectează destinele, cu toții, în interiorul Casei cu patru ferestre imaginată de Daniela Bordei este de fapt o poveste a arhetipurilor sociale care dau consistență societății noastre. Este introspecția unui microunivers în care ne putem regăsi cu ușurință locul fiecare dintre noi și care ne relevă cu fidelitate legitățile ce guvernează întocmai întregul ansamblu social, ajutându-ne să înțelegem adevărata dimensiune a provocărilor prezentului. Iar aici, Daniela Bordei face dovada unei subtilități analitice de mare finețe, care vine să releve faptul că actuala criză sistemică pe care o traversează planeta constituie totodată și un moment care ne facilitează accesarea adevărului. A acelui adevăr care ne pune față în față, fără menajamente, cu propriile erori și rătăciri printre aspirațiile iluzorii promovate de o societate orientată către artificial și care s-a îndepărtat prea mult de firescul lucrurilor sub mirajul dinamismului social atât de accelerat, al economiei de consum fundamentată pe efemer și al distracțiilor frivole lipsite de conținut. Un adevăr în a cărui puternică strălucire care ne destramă perdeaua de iluzii ce ne guverna existența cotidiană de până acum ne răsar acele valori perene și imuabile, precum dragostea de oameni și de familie, hărnicia și modestia, smerenia și credința în divinitate și într-un rost al existenței omului pe pământ.

Astfel, după risipirea tuturor acestor iluzii care sub aparența unei socializări excesive de fapt ne-au îndepărtat de oameni și chiar de noi înșine, închizându-ne în matrice existențiale înguste, „Casa cu patru ferestre” ni se arată ca o insulă de speranță în haosul generat de actuala criză, ce ne oferă șansa, dincolo de temerile și de fricile noastre, de a ne redescoperi fiecare propriul univers interior dar și să ajungem să cunoaștem adevărata valoare a oamenilor din jurul nostru. În acest sens, doctorul altruist și iubitor de oameni și menajera harnică și modestă reprezintă două modele și, totodată, punți către ieșirea din abis, către redescoperirea esenței lucrurilor, aceștia fiind în firul poveștii țesute de Daniela Bordei chiar acei pivoți în jurul cărora renaște spiritul de comunitate capabil să salveze sufletele și viețile celorlalți. Iar în acest spirit de comunitate renăscut ca prin minune din adâncurile disperării urmărind licărul acelor valori imuabile, cu caracter universal, constă și revelația pe care ne-o deschide dinainte această carte. Practic, ea ne oferă soluția pentru depășirea actualei crize generate de o stranie pandemie care a zdruncinat temeliile societății noastre ducând în incertitudine toate dimensiunile existenței umane. Ea ne arată calea de urmat, aceea a întoarcerii către sine, către ceilalți și către Dumnezeu pentru a recupera sentimentul comunității organice pe care se poate reconstrui, din aproape în aproape, o societate care să corespundă nevoilor firești de evoluție ale omului. Așadar, redescoperirea comunității și a sentimentului de apartenență la aceasta reprezintă calea de urmat pentru vindecarea rănilor provocate de rătăcirile omului printre meandrele societății de masă și paroxismul dorințelor egoiste orientate către valori artificiale și dezumanizante, rătăciri care de altfel au și potențat manifestarea multidimensională a actualei crize pe care o traversează omenirea.