"Povestirile stranii" scrise de Robert Gion au în ele o adâncime adesea insondabilă, dar care, pe măsură ce citești, te îmbie să pătrunzi mai în profunzime, să cercetezi cu mintea și sufletul zone la care nu credeai că vei avea vreodată curajul să ajungi. Și vei face toate acestea, la un moment dat, cuprins de un sentiment straniu că nu-l mai citești pe autor, ci te citești pe tine însuți. Unii vor rezista la această introspecție tăioasă, alții nu... Dar și unii și ceilalți vor rămâne cu incontestabila valoare literară a scrierilor lui Robert Gion.

Pare o carte obișnuită. Nu este. Conține șase povestiri. La prima vedere, te introduc în lumea banală pe care o știi atât de bine, dar pe nesimțite lucrurile cu care ești obișnuit, reacțiile cu care ești obișnuit, oamenii nu care ești obișnuit, realitatea cu care ești obișnuit, toate alunecă într-o direcție stranie.
Citești și simți cum, cu fiecare pagină parcursă, bătăile inimii ți se accelerează. Ți se pune, uneori, un nod în gât și ești nevoit să înghiți forțat de câteva ori pentru a scăpa de el; dar nu scapi. Curând, îți simți părul fin de pe ceafă ridicându-se înfiorat și cu cât avansezi în lectură, cu atât ți-e mai dificil să te reîntorci la realitate, până când ghearele fricii te cuprind de peste tot și atunci realizezi, cu ochii ieșiți din orbite, că nu mai ai nicio scăpare... Elisa te-a prins în mrejele ei!
Nu, nu-i un citat din carte...