Cartea se integrează în acel gen de literatură contemporană, am spune oarecum anticalofilă, care urmărește să redea cu exactitate și empatie experienţe personale, escamotand voit căutările stilistice pretenţioase sau erudite. Propunându-și să reînvie universul arhaic al copilăriei, autoarea apelează la acea memorie pură, de care amintea Henri Bergson, ce relatează trăirile în simbioză cu locul, contururile și culoarea lor în timp. Or, memoria pură, acel conglomerat de nuanţe, parfumuri, gesturi, tabuuri care restituie o lume apusă, dăinuie doar în mintea mamei, acum exilată de boală la oraș, unde trăiește cu impresia că se află „în afara timpului, în afara vieţii, ca o creangă smulsă de rafală și azvarlită-n apele revărsate ale uedului” (p. 210). (…)

Înregistrând cu tenacitate gesturile, gusturile, miresmele, aspiraţiile, inflexiunile vocii materne, chiar și tăcerile ei, romanul Fawziei Zouari se conturează ca un veritabil testimonio al unui univers ancestral, guvernat de figura mamei, univers care altminteri riscă să dispară în urma mutaţiilor socio-politice contemporane.

Alexandra Ionel