Glonte din amonte

Poet din stirpea dimoviană, dar mai cuminte (desigur, chiar mult mai cuminte) în dezlănțuirea fantazismelor, Nicolae Jinga suferă de două febre: una a vervei și una a melancoliei. Cea dintâi se manifestă – aș zice, temperamental – printr-o poftă de joacă de-a confesiunea, prin spectacol lexical și euforie (ba chiar bucurie) compozițională. Toate sub aripa unei autoironii care cenzurează cu tandrețe năzbâtiile la care se dedau poemele într-o continuă frenezie inventivă. Cea de-a doua (ale cărei umbre mai suave se lasă și peste partitura ludică) îl trage pe poet spre vârtejuri vizionare și spre un flux meditativ nostalgic. Sunt în poezia lui Jinga îngeri dispuși oricînd să joace șotronul, dar și îngeri care vin cu somații grave. Cele două febre vin, de regulă, alternativ, dar se-ntîmplă să vină și simultan, mai ales atunci cînd Jinga e gata să alunece în adâncul neliniștii, presimțind apropierea glontelui din amonte. Gravitatea se salvează la el prin aripi ludice, frivolitatea prin greutăți atârnate de ele. (Al. Cistelecan)