În acest eseu publicat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Jun'ichirō Tanizaki prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor și disoluția vechiului concept nipon de frumos, șlefuit de-a lungul secolelor. Discursul este în același timp melancolic și provocator, pe alocuri chiar șocant, dar mereu seducător, scriitorul vorbind despre arhitectura templelor și teatrul Nō, despre closete și bătrânețe, despre gastronomia tradițională și obliterarea carnalității feminine. Pentru cititorul occidental de azi, viziunea paseistă a lui Tanizaki asupra frumosului poate trece uneori drept reacționară; nu e mai puțin adevărat însă că în cele câteva zeci de pagini ale eseului el a reușit să surprindă ceva din inefabilul sufletului japonez.