Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocînd secretul profesional, unui tînăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de pînă acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bîntuie încă de la naștere.

„Scrisul borderline al Dorei Pavel apare ca rezultatul fecund al unor interferențe culturale cu literatura occidentală anglofonă. Aceste interferențe situează ideatic thrillerele abisale și metafizice ale romancierei sub zodia unor autori precum Ian McEwan, Patrick McGrath sau Joyce Carol Oates, care aparțin, la rîndul lor, galaxiei eclectice a neogoticului postmodern. Hiperconcentrată și minimalistă, pe de o parte, iar pe de altă parte marcată adînc de sedimentări epice dense, cumulative, proza Dorei Pavel înglobează o formă particulară de neogotic. Un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi un neurogotic.” (Giovanni Magliocco, Università degli Studi di Bari Aldo Moro)