Sînt 77 de ani de cînd Steinbeck a urcat pe un transportor naval de trupe cu destinaţia Anglia, urmînd să transmită către New York Herald Tribune relatări de la faţa locului despre războiul ce înghiţise Europa. Decupajele realizate de el măsoară nu pulsul comandanţilor, al celor cu acces la săli de şedinţă în care se stabileau strategii, ci pe al maselor participante la război: superstiţii, preconcepţii, anecdote despre războiul legumelor anglo‑american sau despre asul oportuniştilor din întregul ansamblu al forţele aliate, neobositul Bob Hope şi prada de război Lili Marlene. Într‑o completă indiferenţă faţă de canonul jurnalistic, toate acestea se scaldă copios în stilul deja consacrat, la acel moment, al scriitorului John Ernst Steinbeck. Pe cînd Steinbeck se înnoroia pe plajele europene, rubrica lui din NYHT devenea rapid una dintre cele mai mari atracţii ale presei cotidiene şi începea să‑şi lărgească difuzarea pe tot teritoriul SUA şi mai departe, în spaţiu şi timp, pînă în contemporaneitate. Introducerea semnată de autor oferă o nepreţuită cheie de lectură.

„Reportajele de război ale lui Steinbeck sînt memorabile nu atît datorită valorii lor istorice, cît puternicei note personale, profund umane, vitalității cu care e surprins efectul războiului asupra celor aflați fie pe un transportor de trupe, fie pe un aerodrom din Anglia, fie în spatele frontului. Decorul se schimbă, e cînd Anglia, cînd Africa de Nord, cînd Italia, dar din toate relatările răzbat același discernămînt, aceeași compasiune și înțelegere a omului de rînd ce caracterizează și ficțiunea lui Steinbeck. […] Aceste reportaje sînt niște povestiri la prima mînă despre tînăra Americă în război, istorisite de un povestitor inegalabil. Jurnalism de calitate, da, dar și literatură de calitate.” (Kirkus Reviews)

„Dacă ați uitat cum a fost războiul, Steinbeck vă va reîmprospăta memoria. Genul acesta de scriitură este mereu actual.” (Chicago Tribune )

„Locotenentul urca încet dealul către pozițiile ocupate de germani. Ținea steagul alb deasupra capului, iar steagul era un prosop de baie. Mergea și se gîndea la cît e de fraier. Practic, își pusese pielea-n băț. Seara trecută, cînd pledase pentru privilegiul
de-a urca dealul ca să încerce să-i păcălească pe friți să se predea, nu știuse cum urma să se întîmple treaba. Nu știuse cît de singur și expus avea să fie.” (John Steinbeck)

„Încordarea și altitudinea exercită efecte ciudate asupra omului. La peste 9.000 de metri, organismul e supus unor condiții la care nu e făcut să reziste. Omul respiră oxigen printr-un tub, iar ochii și urechile îi funcționează la presiune redusă. Nici nu-i de mirare, așadar, că uneori vede lucruri care nu există și nu vede lucruri care se află în fața lui. Au fost cazuri de mitraliori care au atacat nave de-ale lor sau care au tras rafale impresionante în văzduhul gol, crezînd că au zărit o svastică.” (John Steinbeck)