Viata dupa moarte

Ceasul morţii este înfricoşător pentru orice om. Moarte nu este înfricoşătoare pentru că părăsim această lume, de care am fost legaţi, ci pentru că intră în lucrare diferite taine, pe care mai înainte nu am putut să le percepem datorită grosimii organelor de simţ ale trupului. În acel moment critic, omul, fără să-şi fi programat ceva, îşi înţelege foarte bine sinele. Întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o, îi este înfăţişată ca pe un ecran de cinematograf. Sfântul Ioan Scărarul spune că cei mândri, care credeau că sunt nepătimaşi, „şi-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieşirii din viaţă”30. Adică cei mândri îşi văd atunci sărăcia lăuntrică a sufletului. Cu atât mai mult cei care au făcut multe alte fapte, care sunt săvârşite prin puterile sufletului şi trupului. Un Stareţ contemporan spunea că, în clipa morţii, vom vedea şi cea mai neînsemnată faptă pe care am făcut-o în viaţă, după cum putem vedea într-o fracţiune de secundă o mică impuritate într-un pahar cu apă.
Însă frica dinaintea tainei morţii constă în aceea că, pentru om, începe o nouă viaţă. Fireşte, aceasta are legătură şi cu starea veşnică a sufletului şi a trupului. Potrivit Cuviosului Teognost, clipa morţii este o nouă naştere, de vreme ce omul, mai ales cel drept, iese ca dintr-un al doilea pântece întunecos, şi se îndreaptă spre cele imateriale şi luminoase. De aceea ne sfătuieşte ca omul să se bucure pentru că trece, prin moarte, la bunătăţile cele nădăjduite. Pe lângă acest lucru, ne sfătuieşte că omul trebuie să fie cu luare aminte la „dracii necinstitori, care dau târcoale în jurul nostru”, care urmăresc până în ultima clipă să-i facă rău.