Katerina este domniță și, uneori, pasăre. În decorul crenelat al castelului părintesc – doar sugestie a unei vechi orânduiri feudale –, tatăl-margraf, mama și curtenii arată cruzimea și îngustimea de minte pe care oamenii le-au avut dintotdeauna. Dar Katerina caută o stare de grație, iar setea ei de împlinire pare să se astâmpere numai când gustă din exuberanța guvernantei Odile și din îmbrățișările unor iubiri profunde, însă răvășitoare. Între Cerdacul Soarelui, tărâmul celei mai intense fericiri, și Casa del Pasado, unde numai dâra de regret a mai rămas din voluptatea trăită cândva, se îngână țipătul și șoapta unei femei debordând de pasiune, lumină și sfâșiere. În narațiunea ei fluidă, cu textură de vis, de vrajă, de poem și de amintire, se întrepătrund stări și întâmplări de pretutindeni și de nicăieri, ale oricui sau poate ale nimănui.