Mihail Dida a început să-și scrie memoriile în anii 1970. El nu a apucat să le termine pentru că a făcut un infarct înainte să împlinească 70 de ani, în 1980.

Am considerat că memoriile incomplete – cei douăzeci de ani de copilărie și tinerețe cuprinși în volumul ”La-nceput de secol XX – amintiri răzlețe” – merită să vadă lumina tiparului fiind o poveste de viață adevărată a unui băiat ambițios, dornic să învețe și care a avut o șansă. Copil născut într-o familie de analfabeți, va învăța să scrie pe hârtie de ambalaj, la vârsta de 6 ani, datorită unui unchi răbdător și generos, care-l va trimite apoi la școală și-l va sprijini ca să poată studia la Academia Comercială din București.

A fost pasionat de istorie și ”Memoriile” cuprind pagini despre macedo-românii emigrați din Balcani în Dobrogea, despre România interbelică și despre cum vedea el sfârșitul regimului comunist. Din păcate nu mai putem afla amănunte despre o serie de lucruri văzute sau trăite de el în anii 1930 la București sau Cernăuți, pe frontul din Uniunea Sovietică – unde s-a aflat timp de patru ani – sau în timpul regimului comunist, în Constanța. Ne consolăm cu frânturile despre viața sa aflate în cartea de povestiri ”Trecute umbre în amurg”, scrisă de tatăl meu, Corneliu Ioan Dida, și apărută în anul 2006 la Editura Tomis din Constanța. Și îi vom păstra amintirea în poveștile de familie pe care le tot depănăm pentru nepoții noștri.