Recunostinta

Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale. Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrînă doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrîneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrîni; Marie, tînăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tînărul ortofonist de la căminul de bătrîni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sînt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai tîrziu. Îi urmărim rînd pe rînd, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientînd vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.

„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vîrstă, atunci cînd viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atît de multă recunoştinţă, încît avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)

„Într-o lume în care discursul urii se dezlănţuie pe ecranele noastre, romanul lui Delphine de Vigan pare să aibă asupra Franţei efectul unui balsam.” (Le Devoir)

„Ne-am putea imagina o relaţie apropiată între loialitate şi recunoştinţă – să fii conştient de ce datorezi cuiva, să-i fii recunoscător, nu e acesta punctul de plecare al loialităţii? La un an după ce a consacrat un roman primului concept, Delphine de Vigan, care pare hotărîtă să dedice un ciclu de texte scurte legăturilor ce unesc oamenii, trece la al doilea, scoţînd la iveală o carte foarte diferită.” (Le Monde)