N-ar trebui să se mire nimeni că frunzele îşi au viaţa lor curată, plină de freamătul lin şi liric, de murmurul rugător precum vocile aproape stinse, nedesluşite, îndreptate spre cineva care să le aducă salvarea. Stai şi te întrebi cum pe seama lor circulă tot felul de vorbe, sintagme care le trimit în derizo riu, în zeflemea şi ridicol, cum adică „tai frunze la câini”, un echivalent al trândăviei, ce înseamnă frunzăreală dacă nu uşurinţă, lipsă de profunzime, mai curând ar trebui să se guste din frumuseţea so noră a substantivelor din dicţionar: frunzişoară, frunziţă, frunzuliţă, frunzuţă, nume demne ce pot fi purtate de fermecătoarele prinţese cu titluri nobiliare.