Luchian. Ochii, sufletul, mana

„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…”

„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.”

„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.”