Critica ratiunii practice

Critica rațiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant și a fost publicată prima dată în anul 1788, la trei ani după apariția Întemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare a domeniului eticii și filosofiei morale, începând cu Doctrina științei lui Fichte și devenind, în secolul al XX-lea, principalul punct de referință pentru filozofia morală deontologică.

Critica rațiunii practice cuprinde trei secțiuni: Analitica, Dialectica și Metodologia rațiunii practice. Analitica definește principiul moral suprem, imperativul categoric și susține că a-l asculta înseamnă a-ți exercita libertatea. Dialectica face presupunerea că nemurirea și Dumnezeu există, argumentând că rațiunea practică pură cade în eroare atunci când așteaptă perfecțiunea în această lume; de fapt oamenii ar trebui să aștepte găsirea perfecțiunii în lumea cealaltă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Secțiunea finală, Metodologia rațiunii practice, oferă sugestii în educarea oamenilor în utilizarea rațiunii practice.

Fără îndoială că doctrina morală expusă anterior în Întemeiere a trezit o vie opoziție. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi mulțumiți cu rezolvarea dată de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi mulțumiți din cauză că religia nu poate renunța să dovedească existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia să dovedească inexistența lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, eliminarea completă a sentimentului ca factor determinant al moralității pare a fi injustă și împotriva naturii omenești. De aceea, în Critica rațiunii practice, Kant năzuiește să împrăștie orice nedumerire și să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în același mod cum asigurase temeliile științei în Critica rațiunii pure. Dovedirea acestei întâietăți a moralei îl preocupă pe Kant în primul rând în Critica rațiunii practice deoarece știința n-are valoare pentru sine, ci numai în măsura în care servește la perfecțiunea morală a omului.

„Teoria morală descoperă izvoarele moralității și arată condițiile în care moralitatea se dezvoltă la individ și în cursul istoriei omenirii. „Imperativul categoric” nu e o poruncă pe care o formulează teoria etică, ci o poruncă pe care i-o dă omului conștiința sa proprie. Teoria morală kantiană nu este nici „rigidă”, nici „formalistă”, ci ea este o teorie obiectivă, științifică. ”

Traian Brăineanu, traducător