„ Ispita textualizării prezentă îndeosebi în cartea din finalul acestei antologii, precum și în ciclul de Inedite, cochetarea cu ironia și autoironia, dobândirea înțelepciunii de a ști să aprecieze bucuriile mărunte ale vieții, inclusiv plăcerea de a se copilări, dar și împăcarea cu ideea dispariței sunt tot atîtea semne clare ale maturității spirituale și artistice a Anei Hompot , o poetă adevărată, care a învățat de minune lecția desprinderii de toți și de toate și a înălțării – prin cuvântul poetic – în lumină...” ( Mircea Petean)