Opera lui Tudor Arghezi

Cu mulţi ani în urmă, am început o explorare plină de ardoare a mării lirice argheziene. Timp de trei ani, am străbătut‑o în lung şi în lat, am coborât în adâncurile ei. Apoi, firul cercetărilor s‑a întrerupt. Între timp – în vara anului 1955 –, l‑am întâlnit pe Poet, o singură dată, într‑o dimineaţă, la mare. Eram încă atât de tânăr, şi consideram încă cu atâta umilinţă scrisul meu ca fiind nevrednic de a se alcătui într‑o „operă”, şi de a sta măcar alături de o operă precum aceea a Poetului, încât n‑am îndrăznit să‑i vorbesc despre incursiunile pline de o riguroasă fervoare în universul său imaginar. Mai târziu, a fost prea târziu.

Pentru a‑i studia opera, îl vom jertfi cu bună ştiinţă pe Tudor Arghezi, acel om care a fost, supunând unei epohé toate câte le ştim sau presupunem că le ştim despre el. Nu vom uita, însă, că Poetul, Artistul, Scriitorul despre care vom vorbi nu reprezintă decât făptura mitologică pe care o deducem din singura substanţă „argheziană” ce ne interesează, aceea a cuvintelor sale scrise. A‑l merita pe Arghezi înseamnă a găsi acele căi spre scrisul său, acele modalităţi de exprimare, de formulare, acele valori şi structuri, acele echivalenţe prin care să ne putem apropia această operă sau, altfel spus, prin care ea să devină pentru noi o prezenţă.