Încă de pe vremea când cânta la Chromatic cu Iuliu Merca, când veneau la Bucureşti, întotdeauna mergeam să-i ascult, nu scăpam niciun spectacol. Mă duceam pentru el, îmi plăcea tare mult cum cânta la chitară. În momentul când a venit la noi, el a făcut un fel de revoluţie cu stilul lui. Am şi înregistrat câteva piese în care el a făcut soloul de chitară şi a fost o perioadă, cred, cea mai frumoasă perioadă a lui Roşu şi Negru, aceea în care Sorin Tudoran a fost chitaristul trupei. – Nancy Brandes, Roșu și Negru

Ceea ce ascultasem în mediile autohtone până atunci fusese realmente meritoriu, însă parcă mai întotdeauna se simțea un anume decalaj valoric față de modelele pe care tinerii noștri beatnici le emulau. Odată cu apariția epustuflantă a lui Sorin Tudoran, toate distanțele se șterseră ca prin minune. El reușea să se impună cu aceeași prestanță manifestată de congenerii săi occidentali, care instauraseră domnia chitarei electrice ca instrument-suveran. Evident, această afirmație se referă cu

prioritate la „zeii momentului” − Jimi Hendrix și Eric Clapton. Dar ceea ce fascina era capacitatea lui Sorin de a-și făuri o amprentă proprie în cadrul noii estetici impuse de veneratele „prototipuri”. – Virgil Mihaiu

În momentul când Sorin Tudoran a interpretat Red House Blues al lui Jimi Hendrix, Sala Palatului s-a transformat într-o biserică, într-un templu, spectatorii au avut parte de o experienţă unică şi irepetabilă pentru România. – George Volceanov