Pregătită de ”botezul” debutului, iubitoare şi creatoare de stări contemplatorii şi fascinante, se prezintă în faţa noastră Nicoleta Ignat cu un filon de poezie proaspătă, scânteietoare, în micropoeme cu tentă mistică şi dezvăluitoare de noi fețe diamantine ale poeziei.

Cunoscătoare a fulguraţiilor luminii pe tâmplele îngerilor, profund intuitivă în proiecţia iluminării în oameni, începe discursul său liric cu un îndemn de ieşire din negura universului purtată adânc în fiecare sine: ”// Nu fi supărat!/ Eşti în braţele Universului,/ el are grijă ca/ fiecare dimineaţă să apară/ cu elixirul vieţii, să te
contopească,/ firul ierbii să crească./ Nu fi îngrijorat!/ Universul te apără/ în primul rând de tine./”(În brațele Universului, pag. 7), ca mai apoi să contureze această neliniște metafizică prezentă în ființă prin linii și forme topite în ”// Respiraţie violet,/ praf de fluturi pe braţe,/ trezire din negura amăgitoare/ a timpului,/ dorinţe arse în roşu,/ bucurie galbenă/ glăsuită pe unde albastre,/ iubire verde./” ca prefigurări ale stării de iluminare întru izvorul existenței, magnifică atingere între adiere și tină. (Iluminare, pag 8).

Propunând iubirea ca principiu generator și guvernator al lumii și Universului, poeta se simte ea însăși parte a acestui univers
contopitor și reliefat în detalierea simțurilor, ca un arhitect al memoriei luminii, imprimând în conștiințe stările ca pe niște forme pe o placă fotografică, afirmând că ”/ /Universul meu respiră/ amprenta gândurilor tale./” (Cel mai bun prieten, pag. 9) și ne asigură că legătura de iubire între monadă și marele anonim este gândul ”/Un gând pluteşte în aer,/ într-un cerc de vis;/” (Gândul, pag. 10), ca un fel de pregătire în inițierea dezvăluirii, foiță cu foiță, a vălului de pe esența vrăjii șerpuitoare care pune în mișcare ființele în chip de viață, propunând să observăm că ”/Liniştea îngenunchează cuvintele;/” (Aripi în liniște, pag. 12), dar ”/noi doi am devenit unul,/ o scânteie din iubire,/” și aflând că între aripile noastre stă și golul, și plinul, suntem datori fiecare, atunci când ne îndoim de iubirea noastră, să
ascultăm acest îndemn ”/Când te îndoieşti de iubire,/ priveşte-ţi umbra,/ înzestreaz-o cu o inimă;/” (Umbră, pag. 17).

Probabil observând umbra neîncrederii în ochii noștri, ai privitorilor la măreția spectacolului lumii, poeta mărturisește ”/ M-am născut să iubesc,/ să ating infinitul/” (Atingerea Infinitului, pag. 18), sugerând că viața este participare ca parte activă la această măreție infinită și aparent nedefinită a lumii, asa cum ”/lacrimile cerșetorului dansează în sufletul trecătorului/”, astfel se întâmplă că ”Universul plânge prin dans”.( pag. 20), cu toate că ”/Prezentul lasă urme,/ umbre ce rămân în minţile oamenilor;/ (Umbrele Prezentului, pag. 21), întunericul se află de fiecare dată în spatele luminii (viziunii) noastre, trebuie doar să vedem că ”/Stelele zâmbesc în culori,/ în praf sunt scrise secrete,/ veghează somnul adânc/ întins pe pământ,/,” încurajându-ne la finalul poeziei să trăim, să participăm, să iubim, pentru că ”-fiecare om are o stea.” (Fiecare om are o stea, pag. 23). Aşadar, îndemnaţi să credem în iubire, pentru că fiecare dintre noi are câte o stea, ne întrebăm, mai departe, încă nedumeriţi, cum să începem a iubi. Ne răspunde poeta: / Când locuieşti în inimă,/ nu chemi timpul/ ca să poţi exista;/ (Meditaţie, pag. 33).

Până aici parcă am fi aproape convinşi, suntem gata să plecăm fiecare în căutarea propriei stele -căci aşa am înţeles, că fiecare avem una, nu?- dar tulburaţi de poezia Nicoletei, căutăm, amețiți, mai degrabă ”stele verzi” decât stelele noastre, pentru că am priceput, din titlul cărții, Dincolo de mine sunt eu, că dincolo de noi suntem noi…

Sigur că da, numai că dincolo este al celui ce ne priveşte dinafară, nu al nostru, din sine, astfel că steaua noastră (pereche) ne va căuta dincolo de noi( în noi) şi ne va găsi în inimi. Vindecaţi de amăgiri deșarte, ne întoarcem în vraja poeziei Nicoletei Ignat, fascinaţi că ne-am regăsit, după lectura acestor versuri uneori difuze, dar minunate, în propriile stele care sunt, după cum vedem acum, inimile noastre.

Înţelegem din ”fiecare om are o stea” că fiecare om are o inimă în care locuieşte, starea de a locui în inimă fiind iubirea sau trezirea, am putea spune, omul conștientizând starea plenară de bucurie a fiinţei, a bucuriei pure de a exista, şoptind pentru sine ”/dacă m-aş fi născut înger,/ nu aş fi cunoscut bucuria trezirii./” (Trezirea, pag. 40).

Convinşi că poeta are o puternică legătură cu divinitatea şi plecând pe sinuosul drum al poeziei cu marele avantaj al cunoaşterii în profunzime a stărilor pure copleșitoare, mistice, înfrăţită prin iubire cu viziunile revelatorii, suntem încântaţi de această legitimare prin carte de poezie şi încrezători că va merge cu mult mai departe în reliefarea artistică a marilor taine ale poeziei.

– Alensis De Nobilis