Am ars

” Ceea ce e cuprins în aceste pagini nu este o autobiografie, deși are multe elemente din viața personală. Nu este o spovedanie, deși tot ce voi spune va fi sincer și adevărat. Nu este o încercare de conciliere cu viața deși eu și viața avem câteva lucruri de lămurit înainte de a ne despărți. Nu este o încercare de împăcare cu mine pentru că de când mă ştiu, am trăit în armonie cu mine însămi. Nu este o clarificare a relațiilor mele cu cei din jur, deși pot spune ca și Ortega y Gasset că „nu mă pricep să trăiesc decât cu socotelile foarte clare”.

(…)

Știu că viața e un drum cu sens unic, fie el și „autostradă”, totuși m-am întrebat uneori dacă aș proceda altfel decât până acum în cazul în care, așa cum spunea Gabriel Garcia Marquez, „Dumnezeu mi-ar mai da o bucată de viață”. Fără îndoială, nu. Aș alege cu siguranță, același drum drept, în lumină, în pace cu mine însămi și aș alege mereu libertatea de a fi cine sunt.

Da, am visat și am dus visul până la limita imposibilului. A unui imposibil individual. A fost o utopie? De ce ar fi o utopie apărarea unui interes general? Doar pentru că atâția alții procedează altfel? Sigur că puteam proceda ca acei „alții”. Mai ales în acele funcții aș fi avut posibilitatea să mă bucur de privilegii, să-mi fac „relații”, să mă relaxez, să fac și mult „turism”… Ca și „alții”.

Aș fi avut posibilitatea să-i las pe subordonați să ia hotărârile importante sau să-și asume răspunderile juridice. Să semneze ei în locul meu ceea ce nu era legal sau apreciam că nu e în interesul nostru ori că intră în conflict cu convingerile mele. Mi-ar fi fost mult mai comod. Și, probabil, mi-aș fi dus ambele mandate la bun sfârșit, fără probleme. N-am făcut-o niciodată, mai întâi pentru că aceste fapte ar fi fost incompatibile cu educația mea, apoi, pentru că am avut convingerea că asta e rațiunea de a exista a unui șef. Să ia hotărâri și să-și asume răspunderea. Am crezut că acesta e rolul meu, misiunea mea, datoria mea. Da, am sperat până și atunci când realitatea mă contrazicea.
Credeam că nu se poate ca ceilalți din jur să nu-și dea seama, fie și în ultimul moment, ca mintea „românului” care vine, dacă vine, cam târziu, că trebuie să ne unim eforturile.

Da, am vrut. Pentru că pe timpul misiunilor internaționale i-am văzut pe atâția alții lucrând, colaborând cu succes în îndeplinirea obiectivelor propuse și am vrut ca, împreună, să facem să fie posibil și la noi. Da, am făcut tot ce am putut. Pentru că mi-aș fi dorit atât de mult să reușim…
Da, am „ars”.

Privind înapoi la propria carieră, văd că n-am urcat în ritm amețitor. Nu m-am cățărat ușor pe scara ierarhică, n-am evitat etape, nu am sărit peste trepte obligatorii. Am urcat încet, forțându-mi deseori limitele biologice, cu muncă, uneori până la uitarea de sine, perseverență, studiu, trudă, sacrificiu, eforturi, renunțări.
Toate acestea presărate uneori și cu eșecuri. Dar viața m-a răsplătit, pentru că, din punctul meu de vedere, am reușit.”

Fragment, Am ars – Între vis și realitate, Floarea Șerban, General Maior de Armată