Iovescu scrie o proză aparent desuetă prin raportare la timpul psihologic al personajelor. Țăranul din povestirile sale trăiește într-un prezent neverosimil, convulsionat de istorie în care eresul și fantasticul se împletesc tragic cu realitatea imediată. Aici, totul este și nu este automatism arhaic. Față de țăranul moldovean, munteanul are o accentuată vitalitate – ilustrată și în prefața lui Lovinescu, prin stăruința mucalită a autorului de a-și publica romanul – ce-i conferă un dinamism surprinzător. Se poate spune că, în general, munteanul are, totuși, rafinament și subtilitate. Spațiul explorat de Iovescu implică, însă, o psihologie specială în sfera muntenismului, aceea a oltenilor, familiarizați cu orice modalitate de existență. Moldovenii lui Creangă și muntenii lui Preda sînt mai imobili, fixați la o vatră ancestrală, pe cînd oltenii lui Iovescu sînt pionieri, nefixați, mereu în căutare de pămînturi noi. De aici, tenta de semiurbanitate în limbajul lui rural. Vitalitatea debordantă, fără rafinament – tocmai în asta contă originalitatea specifică psihologiei oltenești. Rafinamentul se capătă în timp sau nu este necesar. Important este că față de moldoveni și munteni, oltenii sînt niște energiști – exemplari în acest sens sînt Nae Găman și Lina Coțoteica – însă superiori prin gratuitate ardelenilor, prea pragmatiști. Disociația oltenismului ca o sferă aparent în cadrul tipologiei muntenești (mai cuprinzătoare) era necesară. Oltenismul, ca o categorie tipologică specială, condimentează polivalența psihologiei muntenești, deschisă oricăror influențe, în comparație cu psihologiile rurale din celelalte regiuni ale țării, mai închise în înnoiri.

Marin MINCU