Poeme

Poemele lui Corneliu Coposu care văd acum pentru prima oară lumina tiparului au fost compuse în închisoare pe parcursul celor 17 ani de detenție și scrise pe hârtie abia după ieșirea din închisoare.

Cartea cuprinde un CD cu cele mai frumoase poezii din volum recitate de Ion Caramitru.

Pentru că a fost obligat să-și petreacă o mare parte a detenției în izolare – ar fi oare exagerat să se vorbească de o formă de detenție isihastă? – poemele lui n-au benficiat de solidaritatea unui cerc de colegi care ar fi putut să le învețe pe dinafară și să le transmită mai departe. Pentru că nu voiau să impresioneze pe nimeni poeziile nu își descriau suferința, ci, dimpotrivă, încercau să facă abstracție de ea, opunându-i meditația, rațiunea, echilibrul. Poezia rezultată din asemenea materii prime nu putea fi, în mod evident, decât clasică, urmând preceptele estetice ale secolelor îndepărtate când opera era considerată o probă de caracter cel puțin cât una de talent.

Emoția descoperirii – că acela care a fost numit „preșe-dintele moral al României” și reprezintă cu siguranță singurul model de om politic al ultimilor noștri 30 de ani , a scris volume întregi de versuri pe care nu s-a hotărât să le publice – a fost amplificată pentru mine de mirarea în faţa acestei rețineri. Corneliu Coposu nu și-a publicat poeziile din două motive: pentru că avea, ca om de cultură, o foarte înaltă părere despre poezie și pentru că avea, ca om politic, o foarte severă părere despre definiția acestuia. Dar și un motiv și altul nu fac decât să se adauge calităților intelectuale și morale ale celui care a avut puterea să facă prin viața și ideile sale cel mai mare dar generațiilor următoare: acela de a le fi model.

(Fragment din Cuvânt înainte, Ana Blandiana)