Prunele electrice

Dumitru Ungureanu e un fidel reprezentant al generaţiei ’80. În măsura în care întreaga generaţie împrumută ceva de la prozatorii târgovişteni, şi autorul nostru are cu ei ceva comun. Prunele electrice, volumul cu care debutează editorial, are o unitate de problematică şi de ton, dând impresia că e un roman “spart” în mai multe fragmente. Privind mai atent, ne dăm seama că scriitorul încearcă să creeze un „topos”, un soi de Macondo al lui, parodic, desigur, dar nu lipsit de o anume poezie, fie şi bufă. Ceea ce conferă originalitate felului în care Dumitru Ungureanu vede lumea satului este atitudinea naratorului. Povestirile par nişte amintiri (din copilărie şi tinereţe), notate în scris cu conştiinţa că ţăranii care trec de la un text la altul sunt nişte personaje, conştiinţă pe care ai impresia că o capătă treptat eroii înşişi, ceea ce îi face să se comporte ca şi cum ar fi scrişi (sau filmaţi). Cu alte cuvinte, textele includ o componentă metatextuală de factură ironică şi au un ce ludic, în registrul acesta autorul fiind un umorist de calitate. Nota parodică e evidentă şi în tendinţa parafrazei, ca într-un soi de intertextualitate explicită. O componentă a originalităţii acestui prozator o constituie limba. Vorbirea eroilor e naturală şi plastică, specifică satului românesc dintotdeauna, dar şi presărată cu „radicale”, totuşi la fel de naturală, căci e o expresie a noii lor condiţii. Vorbirea naratorului e însă neologistică, tehnică, fapt ce nu constituie o inadecvare, ci un mod ironic, parodic şi o sursă de umor subtil. Textele îşi conţin, de altfel, uneori, comentariul livresc. Dumitru Ungureanu rămâne un autor la fel de interesant şi de substanţial în registrul tragic, ca şi în cel umoristic. (Tudor Cristea, 1998)