Curând omul va deschide ochii şi va fi atât de-ndepărtat de spirit la trezire, încât se va uita la trupul său ca la un prieten. Curând omul va fi ostenit să mai lupte cu natura sa animalică.
Îi va cere iertare. Sau nu-i va cere iertare, pentru că tacit au şi semnat acordul de pace. Curând omul va înceta să vadă în sine mai mult decât este: o biată vieţuitoare pentru care au bătut clopotele dezvrăjirii. Atunci umanitatea îşi va face culcuş nou şi confortabil în natură, atunci istoria îşi va închide porţile, atunci vom da Cezarului ce este al Cezarului, adică totul, căci cine va mai găsi timp în zilele acelea pentru iluziile cerului?
Dar s-a făcut demult dimineaţă şi numai oboseala adunată în secole, oboseala superiorităţii noastre închipuite, ne lasă încă în aşternuturi, să medităm la viitorul omenirii ori la sfârşitul ei, ca la o cacealma căreia tocmai noi îi vom scăpa.”
Nicoleta Dabija