Cartea Boemei

Cartea Boemei re-inventează Boema. Boema ca un basm şi ca o feerie, cât timp personajele ei se nutresc din sucul iluziei egalitare, ce pompează coeziune în universul vieţii boeme. Dar şi Boema ca loc unde se bea, se pizmuie şi se-nbârfă copios. Cu toată forfota şi fojgăiala bazală şi aşa cum sunt ei, micimanii Boemei: uniţi şi avizi să lincăie nemurire, însă şi dezuniţi şi măcinaţi de râci şi invidii. Flămânzi după glorie şi prestigiu, totuşi şi-oportunişti, şi niţeluş lichele, şi visând la ratificări himerice. Peste Boema bazală se suprapune apoi Boema de gală, când cărturarii şi artiştii din urbe descind în restaurantul lui Duma. Prestaţiile lor duminicale oferind consistenţă şi ştaif întâmplărilor de aici, prestanţa maeştrilor răsfrângându-se şi asupra localului şi sporind prestanţa Bemei. Şi cred că mai presus de toate e Boema ca spaţiu al gândirii libere şi nesupuse, opusă gândirii captive. Gândirii în prefabricatele lexicale ale limbii de lemn oficiale. În fine, o carte de ambianţă şi personaje boeme, iar prin problematică ori numai prin co-atingere cu tema editorului, poate că şi Romanul editorului care, la noi, nu s-a scris încă.

Cartea lui Ion Nicolae Anghel desenează, în linii fine, portretul unui om care a încercat, de-a lungul întregii sale vieţi, şi-a reuşit, să fie liber. Al unui om care, acum, la plinirile vremii şi ale vârstei, îşi savurează, împăcat, între valorile lui dragi, libertatea şi puritatea conştiinţei. Acesta-i Paradisul: cunoaşterea pură de sine . (Eugen Dorcescu, Despre meritocraţie, „Anotimpuri literare“, nr. 2, 2017)