Diplomatii Unirii

Rememorând, spre apusul unei cariere politico-diplomatice nu mai puţin strălucită decât cea literară, momentele circumscrise măreţului act al Unirii Principatelor, Vasile Alecsandri - unul dintre artizanii de atunci ai biruinţei naţiunii – se confesa, prin 1883, în numele întregii generaţii care conlucrase la fundarea României moderne: „Pentru noi toţi lupta era viaţa; a scrie, a vorbi, a lucra, a alerga de la Paris la Viena şi de la Viena la Constantinopol în timp ce alţii făceau anticameră săptămâni intregi, cu o răbdare de fachir, la lordul Palmerston în Londra - era viaţa noastră. Aşa înţelegeam noi fericirea. Niciodată n-am ştiut ce va să zică descurajarea; nu ştiam ce este osteneala. Tineri, veseli, neobosiţi cum eram, eram siguri că viitorul era al nostru [...]. Deznădejdea nu ne-a muşcat niciodată din inimă; nepăsarea, mai groaznică decât disperarea, nu ne-a omorât niciodată iluzille. Şi să mă credeţi că nu era lesne".

Deloc exagerate, cuvintele „bardului de la Mirceşti", degajând fără voită ostentaţie o sumă de învățăminte pentru generaţiile ce aveau să se succeadă, creionau doar linia de conduită a celor mai de seamă reprezentanţi ai intereselor naţionale româneşti, afişată plenar în vremea puternicelor convulsii interne şi internționale din anii 1848-1849 şi menţinută uiterior aidoma, în pofida vitregiilor istorice. Revoluţia semnificând „sfâirşitul respectului și al ordinei stabilite, deopotrivă, in interior şi în afacerile externe", a prilejuit, cum se știe, și poporului român – divizat statal nefiresc și oprimat de secole, situat la confluența intereselor și a rivalităților a trei mari imperii autocratice vecine și nu numai a lor – afirmarea răspicată a legitimității dreptului și a voinței de a trăi liber, în deplină concordanță cu spiritul ănnoitor al veacului, cu cerințele elementare și fundamentale ale civilizației noului ev. [...]

Fragment din prefața cărții