Colt alb

"Colţ Alb o urmă şi se aşeză lângă ea. Limbă de Somon îl prinse şi îl răsturnă pe spate. Kiche privea îngrijorată. Colţ Alb se simţi din nou cuprins de teamă. Nu se putu abţine să nu mârâie, însă nu încercă să muşte. Mâna cu degetele îndoite şi desfăcute îl freca pe burtă, jucăuşă, şi îl legăna dintr-o parte în alta. Era o poziţie caraghioasă, şi nedemnă, aşa, pe spate, cu picioarele în sus. În plus, întreaga natură a lui Colţ Alb se împotrivea acestei posturi neajutorate. Nu putea face nimic ca să se apere. Dacă acest animal-om încerca să-l rănească, ştia că nu-i poate scăpa. Cum ar fi putut sări din gheare lui cu picioarele în sus ? Totuşi supunerea îl făcu să-şi stăpânească frica, şi nu scoase altceva decât un mârâit înfundat. Pe acesta nu şi-l putu stăpâni; dar nici omul nu se supără, şi nu-l pălmui peste bot. Iar senzaţia pe care colţ Alb o simţea când mâna omului îl freca pe spate era ciudat de plăcută. Când fu întors pe o parte încetă să mai mârâie, iar când degetele îi masară zona din jurul urechilor, senzaţia de plăcere se înteţi; iar când omul, frecându-l şi scărpinându-l încă o dată, îl lăsă şi se îndepărtă, din Colţ Alb dispruse orice urmă de frică. Avea să simtă frica de multe ori în compania oamenilor; însă, până la urmă, tovărăşia cu omul avea să fie una în care frica nu juca vreun rol."