Dvorak, Enescu

Pascal Bentoiu, cel care s-a cufundat ca nimeni altul în analiza partiturilor lui Enescu, și a cărui competență în acest domeniu rămâne neîntrecută până azi, scria – în volumul său, Capodopere enesciene (1984) – despre dificultatea de a se apropia de Simfonia concertantă: „O auzisem de mai multe ori fără să-mi placă prea mult, îmi aruncasem ochii pe partitură, reținusem impresia ușor dezagreabilă a unui exces de figurație la instrumentul solist, mă frapaseră câteva 'brahmsisme' și 'wagnerisme' nedigerate, mă contraria forma curioasă, neobișnuită.” Însă Bentoiu nu depune armele, și își ia ca ajutor versiunea unui tânăr violoncelist pe care îl apreciază: „Spre a vorbi în cunoștință de cauză, m-am uitat mai multă vreme la rând în partitură și am reascultat repetat muzica, de preferință în remarcabila interpretare a tânărului Marin Cazacu. Rezultatul: cu sentimentul de a fi scăpat de comiterea unei greșeli nescuzabile, am decis să mă ocup temeinic de lucrare.”
Pascal Bentoiu descoperă apoi câteva motive pentru care această partitură a lui Enescu a părut prea dificilă, cel puțin pentru timpul în care a fost scrisă: „dincolo de arhitectura stranie, de faptul că violoncelul cântă permanent pasaje complicate, fără a avea dreptul să obosească o clipă, muzica cere ascultătorului o concentrare intensă, prelungită. Fără acest efort suplimentar al auditorului - și câți sunt dornici să-l facă, într-o epocă dominată din ce în ce mai mult de divertisment și relaxare? – Simfonia concertantă poate fi ușor trecută cu vederea. Dar cei dispuși să o exploreze vor descoperi o uriașă piesă lirică pentru violoncel, orchestra reverberând din el precum coada unei comete.” – scrie același Bentoiu.

Așa cum sesizează însuși Marin Cazacu, dacă violoncelistul percepe în partitura lui Enescu ecouri din Brahms, Wagner sau Strauss, el nu trebuie „să cadă în capcana frazării în stilul acestor compozitori”. Și mai departe, în volumul Repere violoncelistice: Constantin Dimitrescu și George Enescu (2009), Marin Cazacu indică necesitatea rigorii ritmice în interpretare, a respectării pulsației și detaliului ritmic, altminteri apărând pe alocuri pericolul „dulcegăriei romantice”. Recomand cu multă căldură lectura analizei Simfoniei concertante în cheia lui Marin Cazacu: este deopotrivă bine informată și personală, investighează în amănunt aspectele formale și tematice ale partiturii, iar indicațiile de interpretare sunt importante atât pentru a înțelege redarea sa proprie, cât și ca ghid prețios pentru mai tineri colegi.
(selecțiuni din prezentarea realizată de muzicologul Valentina Sandu-Dediu)

Booklet bilingv (română/engleză) – prezentare de Valentina Sandu-Dediu. Traducere de Alistair Ian Blyth