„Când am urcat la munte, în plină minune a iernii, căutând liniştea şi pacea atât de necesare celor ca mine, celor care încearcă să aştearnă visuri pe hârtie pentru a le împărtăşi cu alţi visători, nici nu mă gândeam că acolo, în locul acela pierdut de lume, s-ar putea găsi încă un suflet rătăcit asemeni mie. Sus, deasupra ultimului pâlc de pădure, care încearcă zadarnic să cucerească încă un petec de pământ într-o bătălie teribilă, plină de victime uscate în picioare, stă refugiul solitar, scârţâind din bârnele sale vechi ca un moşneag pe vreme vitregă. Se ţine însă nesperat de bine, iar vântul şi ploile care îl lovesc din toate părţile, nu fac altceva decât să-şi adauge înfrângeri după înfrângeri în cronica lor de război cu muntele. Câţiva molizi din jurul refugiului, mai poartă doar două-trei cetini răsfirate fluturând în vânt, steaguri de luptă smulse de la vrăjmaşul vifor. În timp ce îmi trăgeam sufletul şi admiram priveliştea, mi s-a părut că văd un fuior subţire de fum strecurându-se din coşul aproape îngropat sub o plapumă de zăpadă. Vântul l-a purtat până la mine şi i-am simţit mirosul acru: nu mai încăpea nici o îndoială, cineva era înăuntru.”

Ovidiu Brînduşan