Poezia lui Vasile Toma, confesiv-tainică şi dis-cursivă în acelaşi timp, visează la o plajă mare de receptare. Şi are şanse: prin căldura angajării, prin încărcătura luminoasă generală sfidând întunericul care totuşi, „are părţile lui frumoase”, prin analiza subtilă a trăirilor incandescente, prin meditaţii asupra iubirii, morţii, trecerii timpului.
Autorul îşi etalează paleta largă de trăiri, nelinişti, dubitaţii vizavi de sine, de femeia iubită, de lumea contemporană, cu provocările ei incitante, insolite. O face uneori vorbind despre sine la persoana a doua, având în faţă oglinda propriului eu, pe care îl interpelează detaşat, fără încordare, fără încrâncenare, dimpotrivă cu delicateţe empatică. Metaforele curg în cascadă, dar fără zgomotul de fond caracteristic, fără dorinţa de epatare, existând o anume surdină, o marjă de pudibonderie, ce filtrează expresia, sublimarea stărilor în reverie şi vis.
Poezia lui Vasile Toma are un grad de problematizare atractivă, are idei captivante şi emoţii abil disimulate în uimiri de largă respiraţie şi aspiraţie spre un orizont larg, profund uman. Victoria Milescu