Identitate. Cineroman

Într-un apartament din cartierul Montmartre al Parisului, Michelle Nezhinska, soția lui Octavian Anghel și Laurette, fiica lor, pregătesc bagajele. Adună lucrurile necesare pentru călătorie și le aranjează cu grijă în valiză. Octavian Anghel formează un număr de telefon și iese la balcon în așteptarea răspunsului. În perspectivă, sus pe colină, se vede impozanta Bazilica Sacré–Coeur. Forfotă în redacția unei televiziuni. Sună telefonul. Laurențiu se apropie, ridică receptorul. Aude o voce, care repetă de câteva ori: Alo! — Da-da! Vorbiți, vă rog! Vă aud bine! — Alo, Chișinău? — Da-da! Chișinău, vorbiți! — Bună ziua! De la Paris vă telefonez! Pot vorbi cu domnul Laurențiu Armașu? Convorbirea celor doi este interceptată de Enciu – circa 40 de ani – un angajat al Serviciului de Informații și Securitate, dintr-un cabinet amenajat cu tehnică specială. „Da-da! Eu sunt! Octavian, tu ești? (vocea dispare, un amestec de sunete în receptor…): “Alo! Alo! Te aud bine, Octavian, sunt eu, Laurențiu, nepotul tău!” „Laurențiu, ce faci? Ce se aude acolo pe la voi?” “Ce să se audă, își fac ăștia de cap! Au reintrodus cenzura la televiziune, în presa scrisă, își pun peste tot oamenii lor… Avem senzația că ne-am întors în epoca sovietică!” (Enciu, cel care interceptează convorbirea, surâde cinic)