Toatã scârna care s-a vehiculat în acei ani, minciunile trâmbiţate, hârdaiele de elogii cu care se împroşca o realitate, altfel, cuminte, cinstitã, o viaţã cu rosturi totuşi frumoase în tot chinul ei ascuns, în frica şi durerile ei înãbuşite, au venit de la noi, ãştia micii, zeloşii, cei prinşi în cursa de a plãcea unui şef, cei speriaţi de biciul care mereu şfichiuia ameninţãtor. Şi ei, şefii, la rândul lor, erau prinşi în aceeaşi cursã a minciunilor, a linguşelilor, pentru a-şi pãstra scaunul, pentru a fi şefi şi pentru a mânca la cantina partidului.

M-am strãduit, din laşitate şi nesiguranţã, din neîncredere în mine,sã fac toate acestea. Nu regret decât cã m-am lãsat dus în sila de mine însumi. În scârba cã m-am dat momit, ademenit, cã mi-am urmat prea zelos sufletul de slugã. Mã îndârjeam sã cred. Minţeam crezând cã aşa trebuie fãcut. Doar astfel, credeam, se poate scãpa de ticãloşia care se întindea tot mai mult. Vedeam cã sunt minţit, dar minţeam la rândul meu, strãduindu-mã sã-mi cizelez cât mai mult meşteşugul. Şi eram unul dintre cei mai neînsemnaţi…