Soarele rasare noaptea

Într-un garçon murdar, Stan Nimeni vedea un palid prinţ rilkeian; în bubele greţoase ale unui cerşetor, lepra albastră a lui Iov; în exhibiţiile unui comediant de bâlci, ghiduşiile lui Păcală; în vulgaritatea unei dame de consumaţie de la „Venus”, amarele renunţări ale unei eroine de roman rusesc. Totul lua proporţii uriaşe în ochii lui Stan.

În scrisul său, cuvintele „imens”, „nesfârşit” sau „înalt” reveneau mereu, uneori chiar supărător. În romane trecea – în detrimentul compoziţiei – peste amănuntele atât de necesare la crearea unei atmosfere valabile şi nu se oprea decât la esenţialele dragoste, moarte şi Dumnezeu, uitând că aceste noţiuni, luate în sine, aparţin numai poeziei.

Stan Nimeni mai credea că în orice mocirlă se pot găsi şi stele, şi era în stare să-i spună unui vânzător de ziare: „Te iubesc! Tu eşti fratele meu...”, uitând că acela i-ar fi putut răspunde: „Bagă de seamă! Iată un sergent de stradă...! Vrei să te duc la „circă”?...”