„Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, după sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, acesta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit. Au apărut, apoi, cinematograful și televiziunea (culturi ale imaginii) care au schimbat scara de valori și au impus un alt tip de personalitate (vedeta tânără, atrăgătoare, decomplexată, învingătoare). Ea nu așteaptă vârsta patriarhilor pentru a-și scrie memoriile. Piața le cere, publicul înfometat de senzațional le așteaptă. Memorialistica post-modernă nu-și propune să-l facă pe om mai înțelept, își propune doar să-l seducă. O nouă pedagogie se profilează, așadar, în spațiul pe care îl studiem aici: pedagogia seducției și a rentabilității.”