„Războiului de întregire a neamului românesc” coincide cu participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918), împotriva Puterilor Centrale (mai cu seamă Austro-Ungaria și Germania), alături de Antantă (Franța, Marea Britanie, Rusia), alianță politico-militară care îi recunoștea Vechiului Regat dreptul asupra teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria: Banatul, Bucovina, Crișana, Maramureșul, Transilvania.

După episodul pilduitor al „Bătăliei Moldovei” (iulie-august 1917) – când armata română a rezistat intenției inamicului germano–austro-ungar de a ocupa Moldova și de scoate România din război – a urmat anul de grație al înfăptuirii a ceea ce numim „România Mare”, anume leatul „1918 – Anul Marii Uniri”:

• „27 martie/09 aprilie — Unirea Basarabiei cu România”.

• „15/28 noiembrie — Unirea Bucovinei cu România”.

• „18 noiembrie/01 decembrie — Unirea Transilvaniei și Banatului cu România; sfârșitul procesului de făurire a României Mari”.

• „toamna lui 1918/noiembrie 1919 — Redobândirea de facto și de jure a Dobrogei”.

Anii 1919-1920 au însemnat „Recunoașterea internațională a Românie Mari”.

Capitolul „România Mare pe calea modernizării” tratează anii interbelici, când statul român avea să devină și mai Mare printr-un „marș forțat” de modernizare: o lege fundamentală de inspirație democratică (Constituția din 1923); legiuiri de inspirație liberală înfăptuite în toate domeniile; o creștere economică susținută; o înflorire culturală fără precedent; constituirea unui sistem european de alianțe cu țări mici și mijlocii.

În sfârșit, 1927 este „Anul dispariției lui Ferdinand I și Ion I.C. Brătianu — înfăptuitori ai României Mari”. La vestea stingerii, în 24 noiembrie 1927, a marelui Om de stat, ziarul bucureștean de opoziţie țărănistă, Dreptatea, remarca: „S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea neamului” (s.n.).