Fără Cartea lui Iov, ar exista multe pasaje din Noul Testament cărora nu le-am acorda nicio atenție. Ceea ce se spune în această carte este depășit desigur de cruce, dar ea însăși și interpretarea ei devin fertile tocmai prin ceea ce se spune în această carte. Ceea ce rămâne sterp la Iov se revarsă în fertilitatea crucii și face să ne apară misterul ei ca ceva mult mai profund și la o scară mult mai largă.

Cu toată încercarea lui Iov, Dumnezeu a deschis calea pentru Hristos, calea pentru patimi, a dat pentru prima dată un sens suferinței. Și anume com-pasiunii oamenilor, înainte ca Fiul să fi suferit. Așa cum Ioan Botezătorul este un precursor, la fel este și Iov. Și poate că, în toată această încercare, Dumnezeu Tatăl vorbește mai mult cu Fiul decât cu Iov. Poate că-i arată Fiului cum, prin suferință, înțelegerea lui Dumnezeu a crescut, și-i revelează într-un anumit sens utilitatea pătimirii sale viitoare. Aceasta nu se va epuiza niciodată în sine, ea este nu doar oferită Tatălui ca ispășire pentru cei mulți, ci va transpune și alți oameni în mijlocul acestui har al suferinței și le va permite ca, împreună cu Fiul care pătimește, să-l înțeleagă mai bine pe Tatăl. Și să-l vadă, acolo unde mai înainte îl cunoșteau numai din auzite.

Hans Urs von Balthasar nota despre „contribuția” autoarei la domeniul misticii: „Întrucât experiențele și descoperirile acordate ei sunt în întregime de natură carismatică, aceste zone nu pot fi în niciun caz găsite logic sau deduse. Ele i-au fost pur și simplu date așa cum sunt. De altfel, atunci când se construia vreun edificiu cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, nimic nu-i repugna mai mult Adrianei decât căutarea unui punct final.” (Adrienne von Speyr și misiunea sa teologică).